Știu, o să sară pe mine toți comentacii de pe Facebook. O să spună că „primăria e de vină”, că „nu e treaba mea să fac curățenie” sau că „n-are rost, oricum totul e murdar”. Dar adevărul e simplu, chiar dacă nu place: orașul în care trăim e exact oglinda noastră. A celor care trec pe lângă o hârtie aruncată pe jos și nu se apleacă s-o ridice. A celor care strâmbă din nas când văd un petic de iarbă necosit, dar nu pun mâna pe o greblă niciodată.
Ne place să criticăm. Adorăm să primim like-uri multe la un comentariu ironic lăsat pe Facebook. E un sport local. De la terasă, de pe canapea sau din spatele tastaturii, toți avem soluții pentru cum „ar trebui” să arate orașul. Dar, când vine momentul să facem ceva concret, ne pierdem entuziasmul. Așteptăm să vină altcineva: primăria, asociația, vecinul. Doar că acel „altcineva” nu există, sau, mai bine zis, suntem chiar noi.
Și, culmea, vrem turiști. Vrem oameni din afară care să vină să vadă ce frumos e aici, dar în același timp ne batem joc zilnic de orașul nostru, în public, pe rețele sociale. Îl comparăm cu altele, îl numim „urât”, „murdar”, „fără viitor”. E ca și cum ai vrea să vinzi o casă, dar ai face zilnic live-uri în care îi arăți crăpăturile din pereți și mucegaiul din baie. Cine ar cumpăra-o?
Suntem superficiali. Facem mișto de orice, râdem de fiecare inițiativă, de fiecare încercare de a face ceva bun. Ne place să credem că suntem ironici și lucizi, dar, de fapt, am devenit doar obosiți și cinici. Poate că am uitat cât de mult înseamnă o vorbă bună, o mână de ajutor, un gest mic.
Și poate ar trebui să facem, din când în când, un mic exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă, în loc să ne plângem, am începe să vorbim frumos despre orașul nostru? Dacă, în loc de ironii, am posta imagini cu ce e bine, cu ce ne place? Cum ar arăta orașul în ochii altora, dacă noi am fi primii care l-am descrie cu mândrie, nu cu dispreț?
Poate am descoperi că nu e chiar atât de urât, ci doar prea puțin iubit. Poate am vedea că schimbarea începe cu felul în care privim locul în care trăim. Și că, înainte de a cere altora să-l respecte, ar trebui să învățăm noi să-l vorbim de bine.
Pentru că, până la urmă, orașul nostru, oricare ar fi el, va arăta exact așa cum îl descriem și cum îl tratăm. Dacă vorbim doar despre urât, vom trăi în urât. Dacă alegem să facem bine, pas cu pas, binele se va vedea.
Curățenia, ca și respectul, nu se cer. Se fac.
Iar orașul se schimbă doar atunci când ne schimbăm noi.
Critica e necesară, dar trebuie să fie constructivă, nu distructivă. Să spui ce nu merge e un act civic, dar să transformi totul într-o batjocură continuă nu schimbă nimic. Dimpotrivă, alimentează o stare de neputință, de blazare, de „așa e peste tot”.
Prea facem mișto de orice și prea puțin ne pasă cu adevărat.
