Autorizația de construire a barajului de la Mihăileni, emisă în anii ’80, a fost anulată definitiv de instanță, după ce lucrările au fost întrerupte timp de 16 ani, între 1990 și 2006. Știri din Hunedoara publică, în premieră, motivarea deciziei Curții de Apel Cluj, dată în februarie 2026.
Instanța a constatat că întreruperea lucrărilor pe o perioadă atât de lungă atrage caducitatea autorizației, conform Decretului nr. 144/1958 și instrucțiunilor sale de aplicare, aprobate prin Ordinul Ministerului Construcțiilor și al Materialelor de Construcții nr. 640/1958. În motivare, judecătorii au subliniat:
„Autorizația de construire inițială își pierde valabilitatea – și devine, astfel, caducă – în situația în care lucrările de construire executate în baza ei sunt întrerupte pentru mai mult de un an.”
ABA Crișuri nu a prezentat dovezi, pe fond, că lucrările nu ar fi fost întrerupte
Cel mai important aspect evidențiat în motivarea instanței vizează modul în care a fost susținută cauza în proces de către principala instituție implicată. Curtea arată explicit că Administrația Bazinală de Apă Crișuri nu a intervenit în faza procesuală în care putea discuta starea de fapt, respectiv în fața instanței de fond, acolo unde se stabilește dacă lucrările au fost sau nu întrerupte.
Judecătorii subliniază că instituția a încercat să conteste această situație abia în recurs, însă acest lucru nu mai este permis procedural:
„Raportat la solicitarea de admitere a recursului formulat de recurenta ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ ,,Apele Române” – ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ CRIȘURI, curtea reține că intervenienta încearcă, în primul rând, să acrediteze ideea că lucrările nu ar fi fost întrerupte (…). Or, după cum deja s-a arătat, stabilirea stării de fapt este la latitudinea exclusivă a instanței de fond, iar această stare de fapt nu poate fi repusă în discuție în recurs. Prin urmare, dacă recurentul nu o poate repune în discuție, în mod evident nici intervenientul accesoriu în favoarea acestuia nu o poate face. Desigur că intervenienta nu a avut niciodată ocazia de a discuta starea de fapt, însă acest lucru se datorează exclusiv pasivității sale, întrucât ar fi existat posibilitatea ca ea să intervină și în fața instanței de fond, ceea ce nu a înțeles să facă. Prin urmare, susținerile intervenientei sub acest aspect sunt inadmisibile și nu pot fi analizate în recurs”, este concluzia instanței.
Cu alte cuvinte, Curtea arată că dacă instituția dorea să conteste concluzia potrivit căreia lucrările au fost întrerupte pentru o perioadă îndelungată, trebuia să o facă în etapa procesului în care se stabilește situația de fapt, nu în recurs. Adică, atunci când dosarul a fost la Tribunalul Cluj, nu la Curtea de Apel Cluj.
„De asemenea, curtea reține că în hotărârea instanței de fond s-a arătat că «pârâții nu au combătut susținerile reclamantei privind oprirea completă a lucrărilor de construcție pentru o perioadă de cel puțin 16 ani, respectiv între anul 1990 și anul 2006». Prin urmare, instanța de fond a reținut că lucrările au fost oprite timp de 16 ani. În acest context, curtea amintește că, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) și ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac care urmărește să supună instanței de control judiciar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, prin prisma unor motive de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege. Reiese de aici că operațiunea interpretare a probelor și cea de stabilire a stării de fapt se află la suverana apreciere a instanței de fond și că ele nu cad sub cenzura instanței de recurs. În concluzie, constatarea instanței de fond cu privire la durata lucrărilor, fiind o chestiune de fapt, nu poate fi verificată de către instanța de recurs, astfel că orice critici prin care se tinde la argumentarea contrariului sunt inadmisibile”, se arată în motivarea instanței.
Această observație a instanței ridică o problemă serioasă privind modul în care a fost gestionată apărarea juridică într-un dosar de o importanță majoră pentru județul Hunedoara, în condițiile în care proiectul barajului de la Mihăileni este discutat de zeci de ani și implică investiții publice considerabile.
INSTANȚĂ: „interesul public de astăzi este altul decât cel din 1987 și include, inter alia, protejarea mediului”
Judecătorii au respins argumentul intervenientei că autorizațiile din perioada comunistă nu ar fi avut termene de finalizare:
„Referitor la faptul că o autorizație de construire a unui baraj din perioada comunistă urmărea logica planificării de stat, astfel că nu ar fi avut un termen de finalizare, curtea reține pe de o parte că aceste susțineri sunt contrazise chiar de normele aplicabile în perioada comunistă și că, pe de altă parte, intervenienta nu se poate prevala de astfel de susțineri pentru a justifica continuarea unui proiect la mai bine de 30 de ani de la căderea regimului comunist.”
Curtea a explicat că elementele esențiale ale unui act administrativ includ termenul de valabilitate, iar depășirea acestuia atrage caducitatea:
„Raportat la faptul că nu ar fi dispărut un element esențial al actului, care să justifice intervenția caducității, curtea reține că elementele esențiale ale unui act administrativ nu se rezumă la cele enumerate de către intervenientă. Din contră, termenul în care un astfel de act este valabil se numără printre aceste elemente, iar împlinirea lui atrage caducitatea. Dar chiar făcând abstracție de această problemă a întreruperii lucrărilor și acceptând teza intervenientei cu privire la elementele esențiale ale actului administrativ, caducitatea apare în speță ca acționând la nivel de cauză – cauza oricărui act administrativ este, în final, interesul public. Or, interesul public de astăzi este altul decât cel din 1987 și include, inter alia, protejarea mediului.”
Curtea a respins și argumentele de oportunitate, inclusiv legate de producția de energie sau prevenirea inundațiilor:
„În ceea ce privește considerentele de oportunitate expuse de către intervenientă, curtea reține că acestea nu au nicio legătură cu soluția din cauză și, oricum, producția de energie electrică de 1,2 Gw/an este comparabilă cu cea a unui parc fotovoltaic de dimensiuni reduse. Pe de altă parte, dacă este adevărat că există un rol major al barajului în stoparea inundațiilor și altele asemenea și că argumentele legate de mediu nu ar fi de natură să ridice îngrijorări, nu ar trebui să existe nicio piedică în calea reautorizării proiectului, în condițiile de legalitate actuale.”
Decizia instanței are efect ex tunc, ceea ce înseamnă că autorizația este considerată caducă chiar de la momentul întreruperii lucrărilor, iar toate lucrările realizate ulterior au statutul de construcții fără autorizație legală.
Această sentință marchează un precedent important pentru județul Hunedoara, subliniind că orice întrerupere prelungită a lucrărilor de construire trebuie gestionată prin obținerea unei noi autorizații, indiferent de vechimea proiectului sau de contextul istoric al emiterii autorizației.
În final, autoritățile județene și Administrația Bazinală au fost obligate să plătească 4.777,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către ASOCIAȚIA DECLIC, care a inițiat acțiunea.
