Există momente în justiția română care nu repară o nedreptate, ci doar o confirmă. Astăzi, după mai bine de 12 ani de umilințe, procese, arest nelegal și un război absurd purtat împotriva unui om care și-a făcut meseria cu fruntea sus, Traian Berbeceanu a obținut, în sfârșit, o recunoaștere. Nu a nevinovăției lui, aceea fusese cunoscută încă din 2013, ci a nedreptății care i-a fost făcută.
Tribunalul Hunedoara obligă Statul Român să plătească 200.000 de euro daune morale și peste 150.000 de lei daune materiale. Bani care nu vor șterge umilința, dar care oficializează ceva ce statul nu și-a asumat niciodată: faptul că un om a fost aruncat în arest fără temei, pentru că alții au decis să-i distrugă viața profesională.
Când justiția ajunge să se contrazică pe sine
Cazul Berbeceanu este radiografia perfectă a fisurilor adânci din sistemul judiciar românesc. Două instanțe ale Înaltei Curți, două concluzii diametral opuse. Prima instanță: anchetatorii lui Berbeceanu au comis represiune nedreaptă, au fabricat probe, au acționat cu intenție. A doua instanță: faptele… nu sunt prevăzute de legea penală.
În acest timp, în motivarea primei decizii se spune negru pe alb că funcționari ai statului, oameni ai legii, au folosit legea ca armă pentru a-i suprima drepturile lui Berbeceanu. Este, poate, una dintre cele mai grave concluzii pe care o poate formula o instanță împotriva procurorilor și polițiștilor. Și totuși, nimeni nu răspunde. Nimeni nu plătește. Doar contribuabilul.
Pentru că, în România, atunci când un om al statului greșește, statul plătește. Când statul greșește, tot statul plătește. Iar când statul greșește împotriva unui om, acel om trebuie să lupte ani de zile ca să-și obțină dreptatea, iar vinovații dispar în ceață, protejați de sistem.
Arestare nelegală. Carieră spulberată. O familie trecută prin infern
Pentru Traian Berbeceanu, această victorie nu e o compensație financiară. Este o confirmare că a avut dreptate când a spus că totul este o mârșăvie, că nu a fost paranoic când a arătat că i se fabrică probe, că nu a fost singur, chiar dacă instituțiile care aveau datoria să îl apere l-au abandonat.
Omul a pierdut mai mult decât 30 de zile într-o celulă: a pierdut ani din viață, luptând cu un sistem care ar fi trebuit să îl protejeze. A pierdut o carieră construită cu muncă și efort. A pierdut liniștea familiei sale. A pierdut încrederea într-o justiție care i-a dovedit, pas cu pas, că poate fi strâmbă.
Niciun ban nu repară așa ceva.
Cea mai mare problemă nu este cuantumul despăgubirilor. Ci faptul că România rămâne țara în care nedreptatea are autor, dar nu are niciodată făptaș.
Este absurd să accepți, într-un stat european, că un om a fost arestat nelegal, că probele împotriva lui au fost fabricate, că ancheta a fost influențată, că instanțele au confirmat aceste lucruri și, totuși, nimeni nu este responsabil.
În orice țară în care statul își respectă cetățenii, cazul Berbeceanu ar fi dus la demisii, la anchete disciplinare, la revizuiri legislative. În România, a dus la… plata de despăgubiri, din banii tuturor.
Când o nedreptate este reparată cu banii contribuabililor, dar nu și cu responsabilitatea celor vinovați, nu este o reparare: este o insultă.
Decizia Tribunalului Hunedoara este un pas necesar și curajos. Pentru prima dată, într-un cadru civil, se recunoaște oficial prejudiciul moral și material produs de sistem împotriva unui om.
Hotărârea nu este definitivă. Se va face apel. Statul se va apăra din nou împotriva propriilor greșeli.
Dar indiferent de rezultatul final, astăzi rămâne un reper: Justiția română admite că Traian Berbeceanu a fost victimă. Victimă a unui sistem care, în loc să-l apere, l-a zdrobit.
Și totuși…
Cea mai mare victorie a lui Berbeceanu nu este despăgubirea. Este faptul că, după toți acești ani, sistemul a fost obligat, chiar și cu jumătate de voce, să își recunoască greșeala.
Nu e o victorie doar pentru el. Este o victorie pentru toți cei care au ajuns victime ale nedreptăților instituționale, pentru cei care știu cât de greu este să lupți cu un colos care nu admite niciodată că a greșit.
Și, mai ales, este o lecție pentru România: când un om integru cade, nu înseamnă că a fost vinovat. Uneori, înseamnă că și-a deranjat prea tare dușmanii.
În numele acelui om, astăzi, statul român a fost obligat să plătească.
Și totuși, au fost mai bine de 30 de zile. Atât a stat după gratii un polițist care nu trebuia să fie acolo nicio secundă. Treizeci de zile în care un om nevinovat a fost rupt de familie, de copilul care aștepta să i se facă dreptate, de soția care trăia cu speranța că statul pe care l-a servit o viață va reacționa. Dar statul n-a făcut nimic. Nici în prima zi, nici în a treizecea. Nici măcar în următorii doisprezece ani.
Astăzi, statul plătește. Plătește bani, atât! Pentru suferință, pentru umilință, pentru cariera distrusă, pentru anii furați nu răspunde nimeni. Nimeni nu dă socoteală pentru o arestare nelegală, nimeni nu plătește pentru mecanismul care a zdrobit un om și o familie. Singurul care a plătit cu adevărat a fost Traian Berbeceanu.
